Fiecare moment al vieții tale, literalmente, fiecare secundă, este o emoție, atinge o coardă lăuntrică numai a ta. Din acest punct de vedere, viața ta se constituie dintr-un lung șir de note muzicale, alternate; înalte, joase, medii, pauze. Viața ta este un cântec. Cu cât o melodie este mai apropiată de acest ritm unic al tău, cu atât mai mult îți va plăcea. Căutarea veșniică a muzicianului urmărește acea linie melodică desăvârșită care să se suprapună peste a ta, completând-o și amplificând-o, scopul final fiind plăcerea absolută pe care arta o poate oferi spiritului omenesc.
De aceea, fiecare bucată de muzică este unică. Sunt sute de genuri, mii de subgenuri, o infinitate de cântece compuse și necompuse încă, fiecare dintre ele având potențialul de a-ți deveni coloană sonoră sau măcar de a face parte din aceasta. Este o mare provocare pentru un cântăreț să ajungă autorul acelei piese muzicale care să te însoțească o viață întreagă, dar reușita unui asemenea demers artistic aduce o plăcere de nedescris; o plăcere similară cu cea pe care o simte omul care și-a găsit cântecul perfect. Se vede în ochii tăi și-n mișcările tale faptul că muzica te-a atins așa cum ți-ai dorit. Asta este răsplata menestrelului tău!
Cum ajungi la asemenea performanță? Fiind într-o continuă căutare și într-o continuă luptă mai ales cu tine însuți. Nu contează ce cântă alții, important este ca tu, ca artist, să ai propria ta viziune și propriul tău stil. Câtă vreme nu te lași descurajat de propriile greșeli, care sunt inevitabile, ca-n orice alt domeniu, munca ta va deveni tot mai apreciată, pentru că și rezultatele vor fi tot mai bune. A face muzică este mai mult decât un act artistic. Este un act de curaj, care își primește răsplata pe măsura amplitudinii sale. La sfârșit, dacă fie și un om spune că muzica ta este coloana sonoră a vieții lui, poți spune că ești un artist împlinit.
Aşa-i făcut românul, să iubească mereu cu patimă, să fie străfulgerat de fiori de câte ori întâlnește privirea persoanei care-i pune inima pe jar! Iată și vorba asta, ”a fi cu inima pe jar”, vorbește cu de la sine putere despre cum simte românul dragostea: ca pe un foc lăuntric, o văpaie care-i mistuie sufletul, dar nu cu durere și suferință, ci cu bucurie și dor, dar mai ales cu inspirație. Dintre datinile românești, la mare preț stă Dragobetele. Personaj fantastic despre care se spune că ar fi chiar fiul Babei Dochia, Dragobetele este protectorul iubirii și al celor care se iubesc.
În cinstea lui, datorită lui, poate chiar din cauza lui, românul face tot ce face. Trudește ca să-și adăpostească familia, râde și plânge alături de persoana iubită, ba chiar și la război tot pentru ea și tot cu gândul la binele ei se duce. Totuși, cel mai mult și cel mai mult, românul creează în numele iubirii. Cântă, scrie, joacă și zâmbește pentru ea, ca și când ar veni sfârșitul timpului și o dragoste de o veșnicie trebuie neapărat exprimată într-o clipă, într-o notă, într-un vers. La urma urmei, cine știe ce greutăți vrea soarta să-i arunce-n traistă.
Astăzi, în cea de-a 24 zi a lui Făurar, mai mult ca oricând trebuie să spună românul ”te iubesc!” din străfundurile inimii lui. Să sară peste piciorul celei pe care-o iubește, cum zice străvechea datină, s-o alinte până toată se preface în zâmbet, să-i cânte și s- o joace până la ziuă, pentru că fără ea ar lipsi o jumătate de lume, ar lipsi însăși fibra care îl inspiră pe român să trăiască. Așa simte el, cu tărie și cu pasiune, așa că ce alt sfat mai bun să-i dau, decât să o și arate exact așa cum o simte? Iubește, române, și spune-o pe limba ta!
Dragii mei, trăim vremuri în care toți suntem risipiți prin lume, care încotro, în căutarea unei vieți mai bune, în căutarea unui viitor, în căutarea libertății… Fiecare își are motivul pentru care a zburat de la cuibul părintesc. Dar știi… viața asta mai bună vine cu un preț greu de plătit: singurătatea. Departe, printre străini, dorul de ai tăi ajunge să te apese, cu atât mai tare cu cât sărbătorile care odinioară aduceau toată familia laolaltă în jurul bradului se apropie. Te simți rupt de tradițiile cu care ai crescut, mirosul Crăciunului îți lipsește… Bradul este acolo, dar nu e cel de acasă, împodobit cu drag de toată familia, în acordurile colindelor neaoșe.
Așa sentimente care te încearcă tot mai tare în perioada aceasta devin dor de casă. Dor de ducă, dor de pământurile tale de baștină, de dealurile cele domoale care ți-au stat strajă somnului pe când erai prunc de-o șchioapă; dor de casa cea călduroasă și de acel miros care atât de mult îți lipsește. Îți rămâne doar să-ți împachetezi lacrimile și simțirea și lucrurile și să vii acasă. Lasă pământul străin străinilor, că nu se pustiește fără tine preț de câteva zile. Treci pe acasă și nu-i uita pe ai tăi, pentru că fără ei nu erai unde ești acum; aproape, departe, bine, rău, tot ce ești li se datorează. Tu le datorezi doar o vizită.
Vino la ei și frământă un cozonac, fugărește un porc dacă asta-i datina! Râzi cu ei cum o făceai pe vremuri, în jurul unui pahar de vin de țară aprig și bun. Sunt oamenii cei mai dragi ție și meriți, după atâta timp de stat departe, să fii alături de ei așa cum și ei au fost lângă tine de câte ori ai avut nevoie. Aripile cu care ai zburat? Ei ți le-au dat. Răsplătește-i măcar cu prezența ta. Vei vedea ce mult va-nsemna pentru ei ca locul tău de lângă brad să nu mai fie și anul acesta gol!